Fonturi pentru brand: licențe, perechi, lizibilitate

Unui brand îi ajung de obicei două fonturi: unul pentru titluri și unul pentru text. Înainte de gust, verifici trei lucruri: că licența acoperă tot ce faci (logo, tipar, site), că fontul are ș și ț corecte și că se citește bine la mărimi mici. Abia apoi alegi perechea care îți place.

Licența: o verifici înainte de logo

Faptul că un font e instalat pe calculator nu îți spune ce ai voie să faci cu el. Fiecare font are o licență, iar ea poate face diferența între tipar, site și aplicație.

Două surse folosite des, cu reguli clare:

• Google Fonts. În întrebările frecvente, Google spune că fonturile se pot folosi comercial, chiar și în produse vândute, și pe orice suprafață: tipar, site-uri, aplicații, vitrine. Cele mai multe sunt sub licența SIL Open Font License, iar unele sub licența Apache sau Ubuntu Font License.
• Adobe Fonts (inclus în abonamentul Creative Cloud). Adobe spune că poți folosi fonturile pentru logo și că logoul poate fi înregistrat ca marcă. Ce trebuie să știi: dacă renunți la abonament, fișierele care au fontul înglobat (PDF, imagini) sau textul transformat în contur rămân în regulă, dar documentele deschise (InDesign, Word) vor arăta un mesaj de font lipsă. Pe site, fonturile Adobe se pun doar prin codul de încorporare oferit de Adobe.

Pentru fonturile cumpărate de la un studio de fonturi, citești licența și vezi ce acoperă: tipar, site, aplicație, câte calculatoare. Uneori fiecare e o licență separată.

La logo, regula noastră e simplă: în fișierul final, textul e transformat în contur. Așa logoul arată la fel oriunde, fără să depindă de un font instalat. Detalii în articolul despre logo vectorial și logo poză.

Diacriticele: testul de zece secunde

În română, ș și ț corecte au virgulă dedesubt, nu sedilă. Standardul Unicode le are ca litere separate, adăugate special pentru română (Ș ș Ț ț, de la U+0218 la U+021B). Multe fonturi, mai ales cele gratuite sau mai vechi, au doar varianta veche, cu sedilă, sau nu le au deloc.

Ce se întâmplă atunci: programul ia litera lipsă din alt font, iar în mijlocul titlului apare un ș care arată altfel. Pe un afiș mare sau pe firmă se vede de la distanță.

Testul: scrii în fontul ales „Știință, țară, ȘȚ, așa” la mărime mare și te uiți la fiecare literă. Dacă virgula e la locul ei și litera arată din aceeași familie, fontul trece.

Perechi care funcționează

Două fonturi merg bine împreună când diferența dintre ele se vede clar și are un rost. Câteva reguli practice:

• Contrast clar. Un font cu serife la titluri și unul fără serife la text, sau invers. Două fonturi fără serife foarte asemănătoare par o greșeală, nu o alegere.
• O familie, mai multe grosimi. De multe ori, o singură familie bună, cu 2–3 grosimi (normal, semibold, bold), face treaba mai curat decât două familii.
• Fontul de titlu poate avea personalitate. Fontul de text trebuie să fie liniștit, pentru că îl citești în paragrafe lungi.
• Maximum două familii. A treia apare de obicei din nehotărâre.

Lizibilitatea: unde chiar contează

Un font frumos la 60 de puncte poate deveni greu de citit la 7 puncte pe o carte de vizită. Locurile unde testezi:

Grosimile foarte subțiri sunt cele mai riscante. Pe hârtie se pot „rupe” la tipar, iar pe ecran au nevoie de mai mult contrast. Ghidul W3C despre contrast (WCAG 2.1) atrage atenția exact asta: fonturile foarte subțiri sau neobișnuite pot avea nevoie de un contrast mai mare decât minimul cerut.

Ce scrii în ghidul de brand

1. Numele fiecărui font, grosimile folosite și unde (titluri, text, butoane).
2. De unde se descarcă și ce licență are.
3. Mărimile minime pentru tipar și pentru ecran.
4. Un font de rezervă din sistem (de exemplu Arial sau Georgia) pentru mailuri și documente Office, unde fontul de brand nu există pe calculatorul celui care deschide.

Modelul de ghid pe o pagină îl găsești în articolul despre ghidul de brand.

Când ai fonturile, primul test real e o carte de vizită tipărită: acolo vezi imediat dacă textul mic se citește.